Setea de mit a cititorului modern

Domnişoara profesoară de limba română Constantinescu Anca a avut amabilitatea să ne ofere unul dintre articolele de critică literară scrise de dumneaei. Sperăm că acest material ajută pe toţi aceia care au preocupări în acest domeniu, profesori sau elevi.

Romanul Nopţile de Sânziene al lui Mihail Sadoveanu prezintă o surprinzătoare deschidere spre mitic, nebănuită din lectura primei pagini, dar intuită din prisma celorlalte capodopere, în special prin Creanga de aur, ajungându-se chiar la intertextualitate.

Titlul operei este clar unul simbolic mai ales că acea sărbătoare dă o formă ciclică structurii romaneşti. Pentru orice cititor alegerea unui astfel de titlu se bazează pe faptul că „în ziua Sfântului Ioan cel Nou, când Soarele atinge apogeul prezenţei sale astrale şi oamenii se distrează la bâlciuri şi iarmaroace, iar noaptea e pe cât de scurtă, pe atât de terifiantă”[1]. Prin alegerea zilei cu cea mai mare încărcătură magică, autorul amplifică conotaţiile posibile ale textului, ajungându-se la facerea unei scrieri iniţiatice. Cititorul are nevoie de iniţiere pentru a recepta substanţa magică a operei literare.

Textul, o adevărată feerie, este fundamentat pe mitul eternei reîntoarceri. Lumea nu are sens şi nu poate trăi în echilibru decât păstrând cu străşnicie o legătură nevăzută cu trecutul fiinţei umane, cu Sacrul, cu începutul existenţei de orice fel. Personajele, ca şi făpturile modernităţii, sunt însetate de mit. Fără rădăcini bine împământenite în lumea mitică, omul nu poate supravieţui destinului său şi cu atât mai puţin încercărilor cu care îl testează viaţa. Omul trebuie să se întoarcă în trecut ca să se poate desprinde din încorsetarea timpului. Timpul pătrunderii în mit este „un timp <>”, „un timp calitativ diferit, un timp <>, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit”[2]. De aici porneşte întreaga creaţie. Ritmul ultramodern se află în faţa ritmului calm al naturii.

Pădurea arhaică este locul sacru în care se poate produce o reconectare cu natura paradisiacă, calmă, liniştitoare ca o mamă ocrotitoare şi surprinzătoare ca o furtună de vară. Peisajele descrise ne amintesc de insula din Cezara lui Eminescu. Codrul Borzei „tipul pădurii ca epifanie a vieţii cosmice latente”, „manifestare a unei conştiinţe imanente”,[3] reprezintă un labirint tainic, în care, paradoxal, cu greu se poate pătrunde. Ca în cazul oricărui mit, doar cei iniţiaţi au puterea de a dezlega câteva dintre tainele Borzei. Din acest motiv există personaje ce se suprapun perfect în harta întunecată a pădurii.

Astfel, Peceneaga se metamorfozează ca element al naturii, Kivi, „prinţesa orientală”, este fiica ei, boierul Mavrocosti este trecutul liniştit răsfrânt în prezent, iar ţiganii, „pecenegii”, nu sunt decât duhuri negre şi nelămurite. Aşa că legătura dintre om şi natură nu poate fi decât una foarte strânsă. Borza însemnă o lume, un „axis mundi” şi un centru, un univers închis, de sine stătător. Codrul luptă împotriva duşmanului prezent, bazându-se pe elementele veşniciei şi ancorându-se în prezent. „Sacrul se profanează” şi există „o diseminare a ritualului în cotidian”[4].

Conflictul romanului, dacă într-adevăr îl putem numi aşa[5], se stabileşte între doi poli: natură – cultură sau arhaicitate – civilizaţie şi, de ce nu, între Orient şi Occident, între viaţă şi moarte:

„Era o dimineaţă limpede şi lină de vară. Adierea nopţii stătuse şi codrul Borzei aştepta solemn dublul act de trădare şi duşmănie. De când era lumea şi ţineau bătrânii minte, acea rezervă a pădurilor vasluiene trăise neatacată. (…) Şi alte paseri şi jigănii puţin cunoscute oamenilor hălăduiau în taina acelor adâncuri, ca într-un loc sacru, păstrat de Dumnezeu pentru locuitorii pământeni mai vechi decât oamenii.

Iată venea un duşman; şi cei din urmă stăpâni îşi dovedeau viclenia unindu-se cu el pentru dărâmarea acelei alcătuiri străvechi păstrată din generaţie în generaţie ca un simbol al prospeţimii neamului Mavrocosti. Copiilor familiei, de când se ţinea minte, li se rostea la botez urarea de toţi cunoscută: Să trăieşti cât Codrul Borzei!”

Cu alte cuvinte, Antoine Bernard, un alt Paul de Marenne, vine la Necşeni pentru a-şi ajuta prietenul, pe Lupu Mavrocosti, fascinat de himera zborului şi prins între poliţele strânse în mod necugetat. „El n-are, pentru a-şi da seamă de realitatea lucrurilor, decât deducţiunea <>, altfel ar fi ghicit de la început că se află într-un teritoriu depărtat nu numai în spaţiu, ci şi în timp, într-o Atlantidă în care ucide nu femeia, ci pădurea”.[6]

Antoine Bernard, un simplu investitor, un capitalist, cu următorul crez: „esenţialul este că banul investit trebuie să producă foloasele”, este avertizat de Sofronie Leca, stăpânul adevărat al moşiei, astfel: „Te fac atent că rezistenţa aceasta la metodă şi la curent continuu de lucru e în firea localnicilor”, „rezistă elementele neînsufleţite” şi „să nu cauţi inamici în oameni, ci în lucruri”.

Pădurea, ca simbol al vieţii elementare, nu trece direct la atac împotriva duşmanului, ci, trezită din amorţeala seculară, se apără cu „armele” specifice: stihiile. Iată ce spune Kivi în acest sens: „Oamenii sunt elemente cu totul trecătoare; în Borza stau stihiile veşnice.” Totuşi, natura nu se apără doar pe ea însăşi fiindcă în mod simbolic protejează o cultură şi un popor întreg, iar instrumente în îndeplinirea scopului ei sunt toate personajele. Cu ajutorul lui Bernard, Borza îşi demonstrează puterea grandioasă, dar nu sălbatică ca în cazul junglei.

Nu în mod întâmplător primele lucruri luate de furia Borzei sunt toate însemne ale lumii din care provin Antoine Bernard şi Mărgăritescu. Elementele alogene trebuie să dispară în cadrul unei mişcări apocaliptice, formidabilă prin proporţii ce le dobândeşte: „Un nor enorm evolua cu repeziciune, ca un balaur cu ameninţări schimbătoare. Era ceva viu; clipea din când în când dintr-un ochi, care exploda ca un bolid. Înspre regiunile mai apropiate tresăriră ghiare de foc. <>, se bucura domnul Bernard.” Spectacolul care „stăpâneşte trei zile şi trei nopţi” este cu atât mai tulburător pentru un necunoscut cu cât începe „într-o tăcere şi-ntr-o linişte absolută”. Pe de altă parte, forţa de renaştere a pădurii este cea care acaparează elementele necunoscute aşa cum s-a întâmplat şi cu iazul lui Mavrocosti sau cu întregul adăpost al lui Bernard.

Locuitorii satelor din împrejurimi cunosc în mod inconştient tainele cerului, un limbaj ajutător lăsat lor de eternitate după părăsirea edenului: „ – Nu-i ploaie. (…) vine o cumpănă mare! Când soseşte un anume nor, din acel loc anumit, cunosc ei că nu-i lucru curat.” În plus, descântecele şi ritualurile sunt cunoscute de baba Domnica pentru scopuri terapeutice, prin urmare pentru implicaţiile date în viaţa de zi cu zi. Se dezvăluie o lume cu reguli bine stabilite şi respectate de boieri din generaţie în generaţie, în care până şi hoţii (cazul lui Florea) au un rol al lor.

Cu greu va pricepe Bernard că fiecare loc are caracteristicile lui şi acestea nu pot fi modificate decât pe cale adaptării. Totuşi, el primeşte credit din partea naratorului care îl surprinde la sfârşit sesizând că „Toate se armonizau în juru-i.” Străinul începe să înţeleagă lumea în care a intrat forţat: „În această parte de lume, unde se găseşte de câtva timp, energiile unităţilor nu se coordonează; oamenii tind la independenţă şi la libertate primitivă; sunt foarte aproape de edenul preistoric; pe când în Apus legea muncii are un caracter aşa de înfricoşat, încât omul nu se poate sustrage ei fără decădere”. În acest fel Bernard devine „un învins cucerit, convertit la valorile unei civilizaţii pe care, din nepricepere şi pe negândite, ar fi vrut să o distrugă”[7].

Dorinţele lui Mavrocosti nu sunt simple capricii. În relaţia lui cu Borza el pare un Icar care a avut şansa să corecteze ceea ce a greşit. A vrut să se înalţe cu aripi inventate prea sus şi prea repede, fără a se gândi la consecinţe, iar regretul se naşte la momentul potrivit chiar dacă nu duce decât la o confruntare indirectă. De aceea, auzind replica lui Sofronie Leca referitoare la dreptul unic al Borzei, „Mavrocosti fu izbit în piept de acest argument straniu.(…) considera cu aprehensiune crescândă primejdia care se apropia de acea frumuseţă, de acea măreţie a vieţii, de acel paradis al fraţilor noştri mai mici.”

Prin sânge, el face parte din lumea codrului şi nu se poate ridica împotriva propriei fiinţei, contra străbunilor săi crescuţi de Borza. Oricum, visul de a zbura, „acea experienţă sisifică”[8], demonstrează nevoia sa de căutare continuă a împlinirii prin verticalitate, cunoaştere şi superioritate. Comoara şi zborul au un sens simbolic şi personajul înţelege acest lucru abia la sfârşit, faţă de Peceneaga care are deja „comoara liniştii” , după cum spune „cocostârca”.

Forţa Borzei apare şi în finalul romanului, când „se lumină de soare” datorită apropierii lui Kivi de Sofronie Leca fiindcă „problema acestei mezalianţe nu putea să ajungă la soluţie decât cu întârzieri cotite şi calculul misterios al lucrurilor.” Astfel, microcosmosul rămâne o taină până la sfârşit.

De altfel, conflictul dintre natură şi cultură nu se observă doar la acest nivel şi se reflectă chiar şi în obiceiurile gastronomice ale personajelor. Mavrocosti este un rafinat, mănâncă mult şi bun ca mai toate personajele sadoveniene, însă gustă cu plăcere mâncarea rustic preparată de Sofronie Leca, atunci când lucrătorii au ieşit la câmp.

Pe lângă pescuit, apare descrisă în text şi o vânătoare, dar nu orice fel de vânătoare deoarece totul se transformă în ritual: Kivi a dat indicaţii clare în privinţa animalelor ce pot fi ucise, iar poporul cunoaşte celelalte porunci stabilite după rangul fiecăruia. Vânătoarea se dovedeşte a fi cel mai bun prilej de contemplare a naturii miraculoase. Peste toate se află se află două simboluri numerice importante: număr 12 – numărul capitolelor din carte, numărul sacru al Apostolilor şi al corpurilor cereşti, sinteza, alături de numărul 7 („tabloul primei bătălii era destul de bogat: şapte lupi”, „vara acelui an s-a dovedit a fi, la Necşeni, a treia din seria celor şapte, grase” sau „de şapte săptămâni lipseşte grinda din mijloc” –s.n.) – numărul zilelor dintr-o săptămână, al planetelor, ziua odihnei.

Soborul animalelor este o alegorie concentrată, „o pagină poetică extraordinară şi o capodoperă a literaturii onirice”[9], o întâlnire a Sacrului cu Profanul pe tărâmul dintre vis/realitate. În ritmul calculat de toacă de la mănăstire, la miezul nopţii, magul Peceneaga visează o realitate fantastică. Fiecare tip uman este reflectat într-un animal venit la sfatul organizat pentru soluţionarea conflictului cu „franţuzul” german. Faptul că unui om i se oferă permisiunea de a participa ţine de aceeaşi conexiune cu natura începuturilor.

Un simbol important din cadrul acestui vis magic este cel al şarpelui ca element dual, cuprinzând în sine atât răul, cât şi binele. Funcţia sa de element civilizator în viaţa umană este prezentat chiar în replica acestui personaj: „Noi suntem înţelepciunea cea dintâi şi cea din urmă a pământului. Noi am scos pe om din rai, ca să cunoască bucuria şi întristarea, şi noi avem să-l întoarcem înapoi, acolo unde nu-i bucurie, nici întristare.” De aceea el le sfătuieşte pe celelalte animale să lase lucrurile să meargă după cursul lor firesc, în care este intuit rolul important jucat de personajul feminin: „Deci lăsaţi-l pe Peceneaga să caute, până ce, la vreme potrivită, îi voi arăta eu locul cel adevărat. Voi ştiţi că acea comoară este. Lupu Mavrocosti crede în ea, căci pentru credinţă nu trebuie înţelepciune. Iar Kivi nu crede pentru că e mai înţeleaptă decât el. (…) căci ea caută altceva.” Iar mai presus de toate stă acelaşi dicton surprins şi de Sofronie Leca: „Borza ştie să se apere.” Pe de o parte, şarpele opreşte celelalte animale de la comiterea unor acte necugetate exact aşa cum sunt opriţi „pecenegii” de către Sofronie Leca.

Mixtura de culturi şi tradiţii, unitatea în diversitate, dă farmec textului, cu atât mai mult cu cât cititorul intuieşte că cel mai probabil şi boierii fac parte din rândurile pecenegilor ridicaţi din Borza.

Personajele nu sunt lipsite nici de naivitatea dată de lipsa contactului cu civilizaţia şi un exemplu sugestiv este cel al duhului Peceneaga în două situaţii diferite:

„- Hm! Se minună Peceneaga. Statu ista e boier tânăr; măcar că a învăţat la Pariz şi la nemţi, dar obiceiurile noastre din vechi nu le cunoaşte. Aici, în Borza, nu s-a văzut chibrit de când lume.” şi

„- Iaca intru. Da´ eu mă tem de atâtea rafturi de cărţi: să nu se prăvale peste mine. Iaca închid şi uşa dacă porunceşti Măria ta. Îmi place cum face:clanţ parcă vrea să mă muşte de deget. Ha-ha!”

La fel este şi Norocel care visează că în rai vor fi luaţi ţiganii de „sfântu´ Petrea” şi duşi în rai, „tocmai acolo, în fund”, unde vor primi rachiu dulce. Aşadar, esenţa mitică şi suflul metafizic al textului se degajă doar într-o combinaţie miraculoasă cu voioşia lucrurilor simple din viaţa cotidiană. Sensurile profunde sunt vizibile doar printr-o contra balansare cu simplitatea fiinţei umane.

În concluzie, romanul este unul al re-mitizării[10], nu al mitizării sau demitizării, fiindcă, într-un secol deja suprasaturat de viteză, omul simte nevoia de a se întoarce la tot ceea ce ţine de mit pentru a se reconecta la echilibrul interior atât al microcosmosului, cât şi al microcosmosului. Nopţile de Sânziene este un izvor nestăvilit de mit pentru cititorul însetat.

---

[1] Băileşteanu, Fănuş, Între magie şi… realitate, postfaţă la Sadoveanu, Mihail, Nopţile de Sânziene, Editura Agora. București, 2007, p. 156.

[2] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, trad. Paul G. Dinopol, Editura Univers, București, 1978, p. 18.

[3]Paleologu, Al., Anti-Mioriţa sau coborârea în inferne, la Opinii critice, din Sadoveanu, Mihail, Nopţile de Sânziene, Editura Agora. București, 2007, p. 173.

[4] Tomuş, Mircea, Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 142-143.

[5] „Cartea se află la graniţa dintre roman şi altceva, greu definibil. Personaje nu sunt personaje, ci mai ales funcţii-simboluri” – Ungheanu, M., Pădurea de simboluri, Editura „Cartea Românească”, București, 1973, p.117.

[6] Călinescu, G., M. Sadoveanu: „Nopţile de Sânziene”, la Opinii critice, din Sadoveanu, Mihail, op.cit., p. 167.

[7]Tomuş, Mircea, op. cit., p. 83.

[8]Gulian, C. I., Mit şi cultură, Editura Politică, 1968, f. l., p.117.

[9] Marcea, Pompiliu, Lumea operei lui Sadoveanu, Editura Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1976, p. 202.

[10] Vezi Roşca, Lionel Decebal, Nopţile de Sânziene, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. M-P, coord. Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p. 148-152 .

Bibliografie

1. Barthes, Roland, Mitologii, trad. Maria Carpov, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.

2. Băileşteanu, Fănuş, Între magie şi… realitate, postfaţă la Sadoveanu, Mihail, Nopţile de Sânziene, Editura Agora, București, 2007.

3. Benoist, Luc, Semne, simboluri şi mituri, trad. Smaranda Bădiliţă, Editura Humanitas, 1995.

4. Călinescu, G., M. Sadoveanu: „Nopţile de Sânziene”, la Opinii critice, din Sadoveanu, Mihail, Nopţile de Sânziene, Editura Agora, București, 2007.

5. Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu – Fascinaţia tiparelor originare, Editura Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1981.

6. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, trad. Paul G. Dinopol, Editura Univers, București, 1978.

7. Gulian, C. I., Mit şi cultură, Editura Politică, f. l., 1968.

8. Marcea, Pompiliu, Lumea operei lui Sadoveanu, Editura Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1976.

9. Oprişan, I., Opera lui Mihail Sadoveanu, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

10. Paleologu, Al., Anti-Mioriţa sau coborârea în inferne, la Opinii critice, din Sadoveanu, Mihail, Nopţile de Sânziene, Editura Agora. București, 2007.

11. Roşca, Lionel Decebal, Nopţile de Sânziene, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. M-P, coord. Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001.

12. Tomuş, Mircea, Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

13. Ungheanu, M., Pădurea de simboluri, Editura „Cartea Românească”, București, 1973.