Jurnalul meu-lectura mea

Sunt la școală împreună cu domnișoara noastră de limba şi literatura română. Încetinim minutele şi rezolvăm aplicaţii ale universului intelectual. Eu însă, copilă naivă, îmi scutur gândurile în acel moment şi începe mintea mea să istorisească amintiri şi să născocească lucruri noi. Pe mine, totuşi, mă învăluie un alt gând şi încep a-mi imagina cum va fi la CERCUL LITERAR . Ora de dimineaţă se termină la fel şi celelalte, eu mă îndrept către căsuţa mea şi tot la fel de visătoare mă imaginez în sala de română citind o carte împreună cu ceilalți colegi.

Ajung acasă, mănânc pe fugă ce apuc , mă îmbrac repede cu ce găsesc în şifonier, îmi iau ghetele şi încep a fugi către şcoală! Nu știu cum de, dar ajung printre primii copii. Vine doamna profesoară îmbrăcată într-o rochiță non-colorată, dar care îmi purta gândul către o bucăţică de material atât de veselă şi sprintenă.

Ne aşezăm pe scăunelele înalte şi formăm un cerc. Prima dată, începem să povestim de-ale noastre (ce am mai făcut nou/poante /glumiţe de copii), iar apoi domnișoara profesoară ne-a deschis o mititică carte de culoare roz-mov. Ne-a prezentat coperta, iar pe aceasta era tipărit un mic pitic ce poartă numele de Piticuț. Fără a ști nimic dinainte, îmi dau seama cum arată, iar o micuță descriere poate că v-ar face să înțelegeți mai bine întreaga lui poveste. Zis şi Cinabru în conţinutul textului, el arata în felul următor: un mic ghem strâmb de la naştere ce are in componenţa sa două piciorușe firave şi ascuţite, cu mâinile mici şi palmele scurte, nasul lung şi ascuţit cât vârful unui ac de gămălie cu bărbia crâncenă şi părul zbârlit în toate direcțiile.

Acum că am dezbătut înfățișarea, să vedem în câteva rânduri povestea lui Piticuţ:

A fost odată o femeie necăjită ce a născut un copilaş. Acesta, fiind urât, femeia îl trata ca atare. Atunci, veni domnişoara von Rosenchon îl văzuse şi îl vrăjise ca să nu mai fie văzut ca un copil hidos şi obraznic. Piticuț fu luat în grija unui om bogat. Deşi era la fel de urât, oamenii îl vedeau frumos.

După un timp, el mai creşte puţin şi în defavoarea altora el primeşte totul, ba chiar ajunge şi ministru şi o fată frumoasă îl iubeşte ca prinsă într-o vrajă. Deşi alt tânăr era înnebunit după fata Candida, acesta nu putea face nimic. Cu ajutorul prietenilor, tânărul Balthasar rupe vraja piticului şi reuşeşte să se căsătorească cu iubirea vieții lui. Cinabru moare înecat în toaletă, dar înmormântarea acestuia nu pare una tristă, ci mai degrabă una cu o stare a comicului.

Am terminat de citit povestea, am dezbătut concluzii şi am jucat câteva joculeţe. Eu am o părere aparte după ce am citit cartea întreagă, iar aceasta sună aşa: într-adevăr nu contează fizicul şi aparenţele, dar dacă exprimi urâțenie prin corpul tău, prin felul tău de a aborda lucrurile cât mai bine pentru tine şi primeşti doar laude tu, deşi nu-ţi sunt adresate în realitate ţie, totul duce către un sfârșit trist cu nuanțe vesele.

(Sofian Angela, clasa a VI-a)